am.voce.ro

Da, „Gânduri rătăcite” se mută! am.voce.ro este noua adresa a blog-ului. Mai e de lucru puţin şi va fi totul perfect.  Vă aştept cu cel mai mare drag, în fiecare zi! 

Mulţumesc Familei Voce.Ro, îmi place că ajung să vă cunosc mai bine! Şi mă simt onorată că m-aţi primit printre voi!

* Celor care m-au adăugat în blogroll sau în Favorites le adresez rugămintea de-a modifica link-ul. Thank you!

 

Soul mining

Cum reuşesc să-mi ţin ochii deschişi, nici eu nu ştiu. De miercuri, e în continuu ziua mea… 

Am atâtea de povestit, de aşternut pe hârtie, dar rândurile parcă-mi fug din faţa ochilor, cuvintele îmi joacă feste. Există în engleză adjectivul „ethereal”: astfel mă simt. Şi chiar mai mult. Îmi las gândurile să rătăcească, rămâne singurul meu refugiu, chiar şi împotriva oboselii. Flashback-uri din ultimele zile: frânturi de conversaţii în noapte, dulci renunţări la raţiune… inconsistenţa asumată a fiecărei secunde. Şi liniştea aia obsedantă de deasupra acoperişurilor. Încerc să îmi dau răspunsuri, şi tocmai eu, cea care e obişnuită să analizeze, nu reuşesc. Nici măcar nu trebuie. Mai gust din dimineţi de tăcere, mă pierd în îmbrăţişări… dar nu încerc să scot la lumină subtilităţi sau să le inventez atunci când nu există. Been there, done that. <continuare>

 

Black Guitar

… am primit …  

… un medalion cu o chitară neagră, aterizat ca din senin pe biroul meu

… de la Maridana, cafea caldă, încredere într-un „mâine” luminos, curaj …

… de la Marie Jeanne, o însemnare care mi-a umplut sufletul de taine …

… de la Buddha & Cristian Greger, domeniu pe voce.ro …

… de la Dragos, caffe frappe şi un colaj din fotografii şi cuvinte …  

***

… mâine e ziua mea … la 20 de ani, mă rătăcesc printre gânduri şi cuvinte …… la 20 de ani, port o chitară neagră la gât şi-mi spun că totul e bine…… sunt înconjurată de oameni frumoşi … am 20 de ani şi vă mulţumesc ! …

***

10 mai: Marie Jeanne şi R. mi-au dăruit fiecare câte o însemnare… “Joi - Fata cu Soarele” şi “Iluzie de soare“…

… prieteni dragi cu care nu am vorbit de (prea) mult timp mi-au scris sau mi-au telefonat în cursul zilei de ieri, crezând poate că “am 20 de ani şi nu mi-e bine, asta e“, dar ce nu ştiau e că …

… ziua şi noaptea mi-au fost frumoase, scăldate în şoapte şi picături de vin roşu … dreams, poetry and blood… mai am medalionul cu chitara neagră la gât …

later edit: m-am înroşit până-n vârful urechilor: şi Mihai Peticilă mi-a dedicat o însemnare… what’s the matter with you, wonderful people?!

even later on: colegii mei de la redacţie mi-au dăruit o bluză superbă, plus un colier şi o brăţară, asortate! Mâine îmi iau concediu, zi de shopping, de relaxare, de stat la frappe, de întipărit gânduri pe coli de hârtie, care aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă…

***

În altă ordine de idei, tovarăşii bloggeri, ne vedem duminică la Book Exchange? Promit să vin cu chitara neagră şi să vă aduc frumoasele “Nopţi florentine” înapoi!

 

Back to basics

The Alexandra I know, trust and almost love is back. Poate era nevoie doar de un moment de sinceritate faţă de mine, în care să-mi reevaluez perspectivele. Să-mi desfiinţez aşteptările. Să privesc adevărul în faţă, să-mi accept nebuniile de-o clipă ca simple extravaganţe permise. Suferinţa, ca o aventură interioară prea bogată în indicii. Derutantă. Să mă redescopăr. Să vorbesc cu mine, despre mine, despre cea care aş vrea să fiu şi, ştiu de-acum, chiar pot fi! Imaginea mea din oglindă nu-mi mai pare atât de străină, învăţ să-mi reaparţin. În fiecare dimineaţă, îmi mai decojesc un strat de iluzii de pe gene. Ca şi cum visele şi urmele lor s-ar spăla prea uşor, cu apă rece din izvoare de raţiune. Cu lumina unei dimineţi singuratice. Încă nu am perdele… şi primele raze mă lovesc ca şi cum ar fi gata-gata să pătrundă prin mine, să ajungă la uşa camerei, aflată în partea opusă, să inunde toată casa cu sinceritatea lor dezarmantă de particule reflectorizante. Şi eu încerc să nu mă pierd în indicii. Să mă recapăt fără a mă reinventa. Să-mi ridic ziduri fără a mă pietrifica pe dinăuntru. Să stau faţă în faţă cu lumea, cu lacrimile şi cu zâmbetele unor zile de nebunie urbană, să fiu pregătită pentru orice, să simt că mi-am achitat datoriile faţă de noapte. Că am stors suficientă sevă din gânduri. Poate.

Aud uşa liftului închizându-se în urma mea, ca prin vis. Luciditatea care mă revigorează, on the inside, nu se aplică lumii reale. Filosofie la micul-dejun, literatură la prânz, cină cu singurătăţi frugale… m-am săturat. Aceleaşi probleme umane de care mă împiedic, oamenii din jur bătând disperaţi la uşi deja închise, aruncând cu pietre în zidurile mele, să vadă, poate-poate va curge sânge. Nici măcar nu clipesc. Şi totuşi nu, azi nu mă simt de piatră. Întotdeauna m-am văzut puţin mai frumoasă în oglinzi frumoase. Îmi plac ramele vechi – şi imaginile iluzorii. Măcar pentru o clipă! La fel de frumoasă mă simt oglindindu-mă în oameni – şi sunt momente atât de scurte, de preţioase, încât mi-ar plăcea să pot scrie numai despre ele. Poate nu vreau să-mi transform viaţa în pseudo-literatură, de-aceea n-o fac. Poate îmi păstrez oamenii speciali doar pentru mine. Dar nu într-un insectar! Am o poftă nebună zilele astea, de-a smulge aripi, petale, orice… de-a arunca pietre în ziduri… dar n-o fac… lumea clipeşte prea des.

Păşesc cu o siguranţă care aproape mă sperie. Gesturile-mi sunt din nou studiate, cuvintele şi frazele - nesfârşite întinderi de măşti, poate doar de dragul de-a fascina. Sunt din nou vânătoare de clipe, înconjurată totuşi de ziduri, de oceane de îndoieli, de paradoxuri, dar îmi place. Îmi place prea mult să fiu cine sunt, în zile ca astea. Încă mai pot fi uimită, încă-mi permit să fiu zăpăcită, încă mă împiedic pe stradă când un străin îmi zâmbeşte, încă îmi uit geanta în metrou şi mă întorc după ea în ultimul moment, încă mi se spune că privirea mea oglindeşte alte şi alte lumini, încă mă îmbăt cu tăcere… şi ştiu, de-acum ştiu, nimic nu e final, nimic nu e irepetabil, principiile materiei se aplică şi gândurilor, de-acum ştiu că pot strânge în mână cioburi de univers pierdut, fără să mă tai… şi fără să mă oglindesc în ce-a fost. De-acum ştiu, e posibil să nu mă schimb niciodată. Pietrele continuă să se izbească de ziduri, lumea clipeşte prea des. Zâmbesc aproape maliţios… The Alexandra I know, trust and almost love is back.

 

Say it right

“Nu ai avut curaj, ţi-a fost frică să nu îţi pierzi superioritatea şi să nu te pierzi pe tine, ţi-a fost frică să nu îţi fie egală sau mai mult, să nu fie mai bună decât tine, să nu te târască prin lume să-i vezi toate minunile, ţi-a fost frică de săptămâni întregi de nopţi nedormite, pierdute printre cearşafuri, copaci, maluri şi străduţe de vechi cetăţi, ţi-a fost frică de soarele orbitor care te prinde dimineaţa întins într-o iarbă care nu e a ta.”

… orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare…

… iar frumoasa Marie Jeanne a pus din nou în cuvinte, fără să ştie, exact ce-mi trecea şi mie prin minte…

 

Music and lyrics

Cât văd cu ochii, doar nuanţe de violet. Care se complac în albul pereţilor mei şi, ce e ciudat, astăzi nu mă mai sperie. Aceiaşi pereţi îmi spun „bine ai venit acasă”, ecoul lor murmură cuminte „ajutor”. Secunda mea de început de glorie îmi face genunchii să tremure. Părul mi-e răsfirat pe pernă, mă mulţumesc să număr gânduri şi şuviţe la lumina slabă a veiozei. Sunt fericită? Acord după acord şi notă după notă, vers curgând firesc după vers, „minciuni frumoase puse pe muzică”… a fost bine, ca o ploaie de vară.

În seara asta, am cântat în Club Spice, la „Gashkademia de Folk”. Aplauze sincere, ceai cald cu aromă de vanilie, o masă înconjurată de prieteni, R. pe nicăieri. Adi Radu îmi e alături, cu chitara lui magică de stânga, dar cântă fără pic de stângăcie, Călin zâmbeşte complice la greşelile mele de la repetiţii, Maridana şi Ovidiu ştiu deja refrenul şi cântă cu mine din public, Simona şi Edy dau din cap aprobator, lumea se învârte şi frazele mele se aştern muzical pe molecule de aer spumos. Mă simt regina serii, pentru câteva clipe, îmi simt trupul uşor, sufletul condensabil, inima fluture, gândul – ochi de furtună.

Apare şi R., la câteva minute după ce-mi terminasem recitalul, frumos şi rece, în negru şi alb, afişând indiferenţe (prea) mult exersate. Îi dau doar versurile cântecelor, „4 o’clock a.m.” şi „La cafea”, i le trântesc pe masă, subliniind subtil partea cu „te-aştept zâmbind, chiar dacă n-ai să vii”… mă uit la el şi descopăr cu uimire că nu mai simt decât urmele fascinaţiei umane pentru el, o admiraţie pur literară pentru cineva care seamănă demonului din mine. Suntem la fel de cruzi când vine vorba de instincte de conservare, sau de momente furate.

Abia dacă schimbăm câteva vorbe, eu mă gândesc la muzică, el, poate, la alte şoapte şi iluzii… o privire vinovată, doar, ne prinde la mijloc, când enigmatica Alina Manole cântă despre mare şi dulci-amărui, aşa-zise poveşti de iubire. „Eh, minciuni frumoase puse pe muzică”, îmi spun a doua oară în seara asta – devine un leitmotiv! – şi-mi amorţesc, perfid, orice urmă de căldură din privire.

Sunt… fericită: muzica mea pluteşte pe valurile potrivite. Puiu Creţu îmi oferă cartea lui de vizită, o dată cu speranţele unei viitoare colaborări. Îmi iau „la revedere” de la grupul de prieteni dragi, R. îmi sărută mâna, uşile se închid în urma mea asemeni unui gest reflex. Un tic al amintirilor din cântece, poate. Mă întind pe bancheta din spate a maşinii lui Ovidiu. A fost bine. Răsuflu uşurată, îmi las gândurile să se rătăcească, libere, pe acorduri imaginare. „Pe dinăuntru, mă decojesc ca o portocală”, îi spun Maridanei. A fost o seară frumoasă, primăvara pluteşte încă în aer… 

Acasă, mă aşteaptă Andreea. Îi pare rău că m-a făcut să plâng mai devreme, aruncându-mi în faţă nişte adevăruri. Le meritam. Aşa cum meritam şi succesul din seara asta. Câteva minute de dăruire totală, capitularea în faţa muzicii şi punerea la index a lumii reale. Viaţa mea e un paradox. În seara asta, viitorul e viu, prezentul nu mi-e potrivnic. Le accept cu un zâmbet. „Ai nişte vin roşu pe masa din bucătărie”, îmi spune Andreea. Stropii alunecă molatec pe suprafaţa paharului. Sunt din nou faţă în faţă cu pereţii şi oglinzile mele. Îmi strâng părul în coc şi încep să scriu, din nou pe hârtie adevărată, sorbind cu o poftă leneşă din vin… Un toast pentru mine, lovesc paharul uşor de marginea patului, ecoul pereţilor îmi răspunde. Beau pentru cântece care mint frumos, beau pentru seara asta, pentru toate serile minunate în acorduri de chitară ce vor urma, şi-apoi, doar de dragul poveştilor nescrise, un ultim toast pentru… un „noi” inutil şi… apus.

 

Rock Filarmonica Oradea - Si daca

Întâmplător sau nu, trupa mea preferată vine chiar din oraşul meu natal, Oradea. Florian Chelu Madeva, Iuliana Băican-Chelu, Bader Oliver Robert şi Gabriel Băruţa sunt cei care au creat acest cântec superb, pe versurile lui Mihai Eminescu. Despre conceptul „Rock Filarmonica” voi mai scrie, probabil… până atunci, vă invit doar să le ascultaţi muzica, să le vizitaţi pagina şi… sper să vă placă la fel de mult pe cât îmi plac mie!

mai multe videoclipuri

www.rockfilarmonica.ro

 

O oaie. Oare?!

Marie Jeanne a spus „Desenează-mi o oaie”. Ce-a ieşit… discutabil

 

Salvati ursii!

Exploatarea nemiloasă a urşilor, ţinerea lor în captivitate în condiţii mizere şi persecutarea celor liberi sunt probleme acute în ţara noastră! Asociaţa „Milioane de prieteni” va trimite o petiţie Ministerului Mediului, cerând eliberarea urgentă a urşilor captivi pe teritoriul României. Alături de Unnggaby şi Marie Jeanne, susţin şi eu această iniţiativă!

Puteţi semna petiţia AICI.

De asemenea, promovarea acestei cauze pe cât mai multe bloguri poate contribui la succesul ei! [HotNews]

 

My books, my dreams

Citesc „Povestea vieţii mele” de Giacomo Casanova… Ideea principală e că există persoane care exercită o fascinaţie neobişnuită asupra celor de sex opus şi, de ce nu, profită de acest lucru, cu stil şi clasă… Îmi place cartea, deşi am ajuns doar pe la a cincea „mare iubire” - a se înţelege că, pentru autor, fiecare femeie e „femeia vieţii lui” şi toată povestea cu „îndrăgosteala” se întâmplă cu o recurenţă care mă ameţeşte. Stilul? Clar, modificat de-a lungul timpului de editori etc., dar îşi păstrează savoarea arhaică, urmează tiparul gândirii de cuceritor, consemnează detalii cu precizie fotografică şi reconstituie magistral atmosfera „de epocă”, marile oraşe ale vremii (începând cu Veneţia), în plină strălucire. Fiecare capitol e dedicat unei alte femei… citite una după alta, frânturile de idile fascinează şi derutează în egală măsură – dar poate e şi vina editorilor, care au omis exact pasajele referitoare la finalul poveştilor. Sau poate nu prea avea relevanţă, dat fiind contextul. Oricum, e o lectură plăcută, pe care o recomand, măcar ca experienţă literară.

Later edit: autorul transcrie mare parte din discuţiile sale cu Voltaire, care sunt pur şi simplu halucinante. Prin urmare, a fi un seducător de primă clasă „vine la pachet” cu o inteligenţă remarcabilă. Lucru deloc neobişnuit pentru acele timpuri, ori pentru cel care se recomandă drept „cavalerul Casanova”, cu singura menţiune că acesta a avut inspiraţia de a-şi scrie ultra-detaliat şi fascinant, memoriile.

Am terminat săptămâna trecută Georges Battaile, „Madame Edwarda · Mortul · Istoria ochiului”, carte pe care mi-au împrumutat-o nişte prieteni, cu menţiunea „o să-ţi placă”. Ei bine, spun cu mâna pe inimă că nu mi-a plăcut! O spun cu o dezamăgire care mă deranjează, mai ales că aşteptările erau mari. Singurul lucru care mi-a inspirat ceva din toată cartea este capitolul „Reminiscenţe”, în care Bataille explică prin referiri autobiografice unele pasaje/imagini din „Istoria ochiului”…

Acasă mă aşteaptă „Nopţi florentine” de Heinrich Heine, pe care am luat-o de la Book Exchange. E o ediţie veche, în coperţi frumoase care miros genial, abia aştept să mă pierd printre rândurile ei. 

Pe raftul fetelor de la Unica, stătea de câteva zile „Trilogia gemenilor” de Agota Kristof. S-a primit, s-a citit, s-a recenzat, dar nimănui nu i-a plăcut, probabil, suficient de mult încât s-o ia acasă. Mi-a trebuit ceva timp până să mă duc la Luisa să i-o cer. Iubesc replica ei când vine vorba de cărţi, „ţi-o fac cadou!”. Mulţumesc, abia aştept să o citesc!

Laura mi-a deschis din nou apetitul pentru Eliade, mai precis „Jurnalul portughez”. Cu siguranţă, însă, că nu-mi va scăpa nici „Posibilitatea unei insule” de Michael Houellebecq.  

Voi ce mai citiţi?…